De partea cealaltă a lacului, babuinul văzu câteva fructe de baobab căzute și i se făcu foarte poftă cu gândul la semințele delicioase. “O gustare pe cinste în zilele acelea aride”, se gândi.

Ar fi vrut să traverseze lacul, dar știa că în adâncuri, crocodilul înfometat și prietenii lui abia îl așteptau. Așa că i-a venit o idee...

“Domnule Crocodil!”, strigă tare babuinul.

“Ce dorești?”, îi răspunde confuz crocodilul.

“Am o invitație pentru tine și prietenii tăi. Prințul savanei se căsătorește și ar vrea să aibă numai oaspeți de vază la petrecere, așa că m-a trimis anume să vă chem pe toți la petrecerea sa, unde veți avea parte de un adevărat festin. Locurile sunt limitate de aceea trebuie să vă număr, ca să știe câte farfurii să pună pe masă. Așa că spune-le tuturor crocodililor să se așeze în linie ca să îi pot număra.”

Crocodilul își chemă prietenii de pe fundul lacului și se așezară cu toții în linie. Atunci, babuinul rapid începu să sară de pe unul pe celălalt, până ce ajunse în cealaltă parte a râului.

“Mulțumesc, Domnule Crocodil!”, zise babuinul. “Mă bucur că am putut colabora.”

De-abia acum și-au dat seama că, visând la marele festin, crocodilii au căzut în plasa babuinului, care acum se bucura de gustarea mult visată.

Într-o zi, elefantul se plimba liniștit printre copaci când, din întâmplare, a dat peste un lac înconjurat de palmieri și pietre strălucitoare.

Fiind însetat peste măsură, și-a băgat trompa în apa rece, fără să observe că celelalte animale îl priveau atent.

“Asta e apa noastră”, îi spuse prințul leu, mic cât talpa elefantului, dar plin de el. “Elefanții nu au voie aici; ei nu fac altceva decât să doarmă și să mănânce”, se răsti la el și regina leoaică. “Dispari imediat, până nu-l chem pe rege!”

Văzând că nu este bine-venit, elefantul a plecat trist spre casă.

A doua zi, elefantul a fost trezit de un zgomot ciudat. Curios să vadă ce se întâmplă, a plecat în investigație. Familia regală trăia o tragedie. Micuțul prinț fusese prins de un vultur care, din fericire, nu l-a putut duce prea mult în zbor, că l-a scăpat din gheare în vârful celui mai înalt copac, unde nici regele nu reușea să ajungă. Doar girafa ar fi avut o șansă, dar ei îi era frică de lei și oricum nu l-ar fi putut cuprinde. Așa că elefantul le-a venit în ajutor. Și-a încolăcit trompa în jurul puiului de leu și l-a adus înapoi la familia lui.

Regina și prințul și-au recunoscut greșeala, iar elefantul a fost invitat de rege să guste fructe delicioase și să bea din apa proaspătă a lacului de câte ori poftește.

Cu mult timp în urmă, girafa avea un gât normal. Până într-o zi când, în timp ce alerga un fluturaș cu care se juca prinselea, a intrat într-o mare încurcătură. Fluturașul s-a strecurat delicat, dar rapid, între doi copaci foarte apropiați, iar girafa naivă a crezut că, la fel ca fluturașul, va reuși și ea să se strecoare printre cei doi arbori. Când colo, ce să vezi? Între cei doi copaci intră doar capul subțire al girafei, însă corpul rămase în spate.

“Iaca Poznă!” Strigă iepurașul, văzând întreaga scenă, surata girafă a rămas prinsă între copaci.

“Haideți să o ajutăm!” Familia iepurașului a ieșit din vizuină și au chemat la rândul lor și alte animale. Chiar și fluturașul a ajutat, cum a putut. Toți au încercat s-o tragă afară pe girafă, iar gâtul ei a început să se lungească. Și s-a lungit muuult, dar astfel, girafa a plecat cu lecția învățată: înainte să acționezi, trebuie să gândești.

Micul rinocer Ben arăta puțin... neobișnuit. Pielea lui, în loc să fie gri, era albă ca zăpada, motiv pentru care celelalte animale stăteau cât mai departe de el.

“Mami, de ce se feresc ceilalți de mine?”, întreabă el.

“Pentru că arăți puțin altfel decât ei. Dar stai fără grijă, o să-ți găsești și tu prieteni”, îi răspunde mama sa.

Timpul trecu și Ben trebui să meargă la scoală. Cu greu l-a convins mama lui să plece. Îi era teamă că nici colegii lui nu vor vrea să stea lângă el.

Văzând o mlaștină pe drum, lui Ben i-a venit o idee. S-a băgat din cap până-n picioare în nămol și când a ieșit afară, surpriză! Pielea lui avea culoarea potrivită, iar el arăta ca oricare alt mic rinocer. Ajuns la școală, Ben s-a înțeles de minune cu toți colegii lui. Ba chiar după ore au vrut să meargă împreună la scăldat. Oh, dar ce greșeală... imediat ce a intrat în apă, pielea lui Ben a redevenit albă, spre surprinderea celorlalți.

“Ești diferit!”, exclamă unul dintre ei.

“Așa este... M-am murdărit cu nămol ca să par un rinocer normal. Îmi pare rău că nu v-am spus adevărul până acum”, îi răspunde Ben.

“Dar Ben, să fii diferit e un lucru bun, spuse Rocky, un alt mic rinocer, și în plus, ce contează este să fii un prieten bun, nu să ai culoarea potrivită.”

De atunci Ben nu s-a mai ascuns niciodată și uite așa toate animalele au început să-și dorească să fie cât mai des în compania lui.

Într-un mic lac, plin cu mici raci, un rac uriaș se plimba agale, fără să salute animalele ce-i apăreau în cale. În fiecare zi îi dădea câte un bobârnac celui mai mic rac din lac și-l rostogolea cât colo de fiecare dată. Racul nostru se simțea puternic, ba chiar invincibil, trăind cu impresia că nimeni și nimic nu-i putea sta în cale.

La un moment dat, mica scoică nu a mai rezistat văzând nedreptățile care i se facuseră micului rac și îi spuse racului cel mare: “Dacă ești așa mare și puternic, de ce nu te muți tu în lacul cel mare să te iei de cineva pe măsura ta?”

“Ei bine, o să mă mut de-îndată. O să vă chem în vizită, deși sunteți cam mici și cred că v-ați pierde până să ajungeți la adresă, râse racul. Prea mult timp am stat printre ființe mici și neajutorate ca voi”

Ajuns acasă, racul și-a făcut repede bagajul și a pleacat spre marele lac. Acolo, căutând un loc unde să se odihnească, aude o voce groasă: “Ce faci aici, micuțule? Nu vezi că peștera asta e rezervată?”

“Cine a îndrăznit să-mi spună micuțule?!”, se întrebă racul uriaș.

În fața lui apăru un rac de 3 ori mai mare decât el. La o privire mai atentă, racul și-a dat seama că, de fapt, toate viețuitoarele din lacul cel mare erau muuult mai mari decât el. Peștii erau enormi. Scoicile, gigantice. Până și algele îl depășeau în înălțime.

Racul uriaș se simțea acum mic cât un bob de mazăre.

“Aaaa, mă scuzați vă rog, n-am știut că peștera e închiriată. Am să îmi găsesc repede un alt loc. Știți, sunt nou venit în acest lac.”

“Și deloc bine venit!”, completă racul cel mare.

La scenă asistară și alte animale care se uitau dezaprobator la marele rac devenit mic.

Trist, racul fu nevoit să se întoarcă acasă, în micul lac. Întors printre ai lui, a înțeles că toată aventura aceasta i-a prins bine, căci astfel a-nvățat să nu-i mai judece pe alții după mărimea lor și să-i ajute pe cei mici când au nevoie.

În oceanul Pacific, o caracatiță înota încolo și încoace, încercând să prindă un crevete arătos. În apropiere un grup de peștișori luau pe sus un căluț de mare și râdeau de el.

Uitându-se la ei, din neatenție, caracatița își prinse tentaculele în plasa unui pescar.

“Ajutooor!”, strigă ea.

Peștișorii fugiră toți când văzură plasa pescarului iar căluțul de mare rămase singur în mijloc. De cum o văzu pe caracatiță se grăbi să-i sară în ajutor. Odată scăpată din plasa pescarului, caracatița a vrut să-i mulțumească eroului, însă peștișorii veniră din nou și-l luară pe sus pe căluț, de data aceasta cu surle și trâmbițe, tratându-l acum ca pe un erou.

A doua zi, toate vietățile oceanului stăteau ascunse, deoarece un rechin alb venise la vânătoare. Numai căluțul nostru hoinărea nestingherit. Deși caracatița se afla la loc ferit, văzu că rechinul era pe urmele căluțului de mare.

Fără să stea mult pe gânduri, caracatița s-a dus direct către rechin și a aruncat spre el cu cerneală neagră.

După ce apa s-a mai limpezit, rechinul s-a trezit singur cuc, pe când caracatița și căluțul stăteau acum ascunși printre alge verzi și albastre, departe de orice primejdie.

Și așa cei doi au rămas prieteni până în ziua de astăzi.

Rechinul zâmbăreț n-avea stare niciodată. Cu gândul la joacă, de dimineață și până seara se plimba de-a lungul și de-a latul oceanului în căutare de noi prieteni.

Doar că zâmbetul lui era de-a dreptul înfricoșător. Peștișorii fugeau de el, caracatița îl murdărea cu cerneală, iar balenele se făceau că nu-l văd, doar-doar să scape de insistențele lui.

Într-o zi, în timp ce-și plângea singur de milă, a apărut chiar lângă el un scafandru. Toate vietățile din împrejurimi s-au ascuns, fiindu-le frică de oamenii care ajungeau în adâncuri.

Scafandrul se apropie de rechin iar când acesta îi zâmbi, în loc să se sperie, scafandrul îl mângâie pe înfricoșătorul oceanului pe cap. Pesemne citise mai multe despre aceasta specie și înțelegea întocmai cum să descifreze fiecare gest. Cei doi s-au jucat așa de mult că și celelalte creaturi ale apelor s-au alăturat. Așa au înțeles că nici scafandrul și nici rechinul zâmbăreț nu-s chiar așa înfricoșători cum par.

Căluțul de mare trăia pe fundul Oceanului Atlantic. Toți râdeau de el că arată ca un semn de întrebare, însă avea 2 buni prieteni la fel de ciudați pentru restul peștisorilor ca și el: rechinul ciocan și pisica de mare. Într-o zi, căluțul de mare și-a dat sema că își dorea să plece într-o... AVENTURĂ.

“Prieteni, haideți cu mine în partea întunecată a Oceanului”, zise căluțul de mare. “Am auzit că acolo se află o comoară!”

Gata, cele trei animăluțe erau pregătite de expediție. Îndrumate de curiozitate, au înotat până în străfundurile oceanului, până ce apa a devenit rece și întunecată. Pe când rechinul ciocan și pisica de mare făceau un popas, căluțul a înotat mai departe, descoperind în cele din urmă o cutie de lemn. După o scurtă cercetare, s-a decis că trebuie să vadă ce e înăuntru.

N-a apucat să pună aripioara pe cutie că imediat o caracatiță roșie, cu ochii mari, și-a făcut apariția. Micuțul nostru căluț de mare, speriat teribil de creatura aceea ciudată, a luat-o la goană, deși caracatița strigă către el:“Salutare! Bine ai venit!”

După această sperietură zdravănă, căluțul s-a întâlnit cu cei doi prieteni care, după ce au auzit povestea, i-au spus:

“Cum poți să spui “creatură ciudată”? Uiți cum ne spun nouă în partea locuită a oceanului?”

“Eu zic să mergem cu toții acolo și să vedem despre ce e vorba”, spuse rechinul ciocan

“Da, hai să mergem”, zise pisica de mare.

Zis și făcut! Ajunși acolo, caracatița i-a întâmpinat încă o dată. Doar că, de data aceasta, cei trei au rămas să asculte.

“Îmi pare rău dacă te-am speriat, îi spuse caracatița căluțului de mare. Eu vreau doar să-mi fac prieteni.”

Căluțul de mare și-a dat seama că a comis o greșeală. Caracatița era o viețuitoare prietenoasă și dornică să se joace, nu un monstru marin de care să-ți fie teamă. Așa că cei trei au luat-o si pe ea cu ei în partea locuită a oceanului, unde în timp i-au convins pe toți ca diferențele dintre ei trebuie apreciate, nu arătate cu degetul.